Peisaje interioare - Rescrierea istoriei personale prin psihoterapie psihanalitica

Intai, iata o fotografie a ei: este o scriitura eleganta, placuta la privit, echilibrata, accesibila. Poti sta cu ea pe-o banca in parc si nu simti cum trece timpul. La sfarsit, isi ia "la revedere" de la cititor cu gratie si dispare printre alei, matasos ca pasul Alinei, eroina cartii. Mersul ei este corect, povestea pe care o spune este veridica: e ceea ce s-ar numi "o piesa scrisa dupa un caz real", in care personajele sunt transpuneri fictionale ale unor realitati din spatiul terapeutic. Pe scurt: o pacienta aflata la inceputul celui de-al patrulea an de psihoterapie psihanalitica reuseste sa-si creeze o bresa in rigiditatea primilor trei ani de lucru si se avanta cu o mai mare profunzime in explorarea de sine si a relatiilor ei cu lumea. Schimbarile apar, una cate una, si in viata personala. La finalul cartii, Alina anunta ca se inscrie la cursuri de formare pentru a deveni ea insasi psihoterapeut, chiar la scoala condusa de terapeutul ei, care contempla felul cum pacienta lui impartaseste si altor oameni ceea ce a deprins lucrand cu el in cabinet.

Dar... aceasta este numai o poza. Este intampinarea aparentei. Nu o "aparenta" in sensul de "ceva fals" sau "iluzoriu", caci tot ceea ce se spune in carte este just. Este o aparenta in sensul ca exista si un "dincolo", un revers tacut, pe care, ca cititor, il accesezi mai usor prin intrebari sau prin noi lanturi asociative decat prin afirmatii clare.

 

Cartea este scrisa in limba romana, de un autor si psihoterapeut roman, care lucreaza cu pacienti din Romania. El a ales cazul unei tinere femei sugrumate emotional de o mama uscata sufleteste, severa, care a preferat sa tina cu dintii de-un barbat de care n-o mai lega iubirea, crescandu-si fiica intr-o casa pustiita afectiv de lipsa de contact dintre parinti: o lunga si grea vaduvie, si a mamei si a fiicei, vaduvie dupa un mort - tatal - care nici macar nu murise pe bune atunci cand fusese deja ingropat sufleteste, si care se complacea intr-un surogat de viata de James Bond autohton, cu delegatii misterioase prin provincie. Orice caz de psihoterapie este unic si individual, desigur. Dar imi vine sa cer un minut de reculegere pentru tot ceea ce n-a mai scapat cu viata din temeinica ura ce-i tine alaturi pe sot si pe sotie, pe plaiul mioritic. Imi amintesc de spusele unei prietene de pe langa Silistea-Gumesti, ea insasi pacienta intr-o psihoterapie psihanalitica: "Sunt romanca, sunt crestin-ortoxoda, imi este drag Iisus, dar copilaria intre mama si tata n-a mai lasat nimic viu pana la Iisus, ci numai o lunga si sfasietoare pustietate".

In al doilea rand, ne putem intreba: din ce perspectiva ni se sugereaza sa privim "Peisajele interioare"? Arhitectura cartii consta intr-o alternanta riguroasa a doua discursuri: Alina vorbindu-i lui Pavel, terapeutul; si Pavel vorbindu-i unui spatiu al solitudinii, de tipul unui jurnal. Pe tot parcursul cartii, nici Pavel nu ii da vreo replica, in mod direct, Alinei, nici "jurnalul" nu-i raspunde lui Pavel. Cand Alina tace, pentru ca i-a expirat timpul, Pavel incepe sa vorbeasca, si invers. Iata, in cuvintele autorului, un instantaneu din schimbul intre cele doua discursuri:

Incheierea sedintei Alinei din 9 martie: "Cand imi spuneti ca sedinta s-a terminat, parca ma loviti cu o secure. Imi ingheata sangele in vene. De aceea, de obicei, eu sunt cea care spune prima ca trebuie sa plece. Nu suport sa ma intrerupeti cand mi-e lumea mai draga. Cred ca seamana cu episodul acela cu tata."

Inceputul comentariului lui Pavel la sedinta din 9 martie: "Alina a evoluat de la stadiul de victima la stadiul de victima care vorbeste, care vrea sa se elibereze. Isi cauta identitatea, sentimentul de a fi intreaga, in spatele mecanismelor rigide impuse de familia sa. I-a fost aplatizata identitatea sexuala, i-au fost aplatizate, simbolic, dar si real, rotunjimile feminine ale corpului. [...] Luni de zile a fost atat de prinsa in povestea ei, in descrierea panzei de paianjen in care era prinsa, in punerea in act a rolului de judecator al parintilor, incat eram constrans sa raman in rolul pasiv al unui simplu martor al discursului ei".

Pavel, cu gura astupata de paienjenisul stufos al discursului Alinei, isi croieste drum, pentru discursul sau, "cu securea" - citand cuvintele pacientei. Pavel ii destainuie jurnalului sau ca spera sa vada venind "amurgul ascetismului" autoimpus, solitar, al Alinei. Reusesc ei, totusi, sa se intalneasca vreodata, sa "termine impreuna" - intr-un sens, desigur, simbolic? Daca da, cartea nu ne-o arata, ci ne pune in fata doua monologuri ramase fara raspuns pana la ultima pagina.

Fiind doua discursuri, ni se permite sa imaginam cartea ca avand macar doi subiecti: Alina si Pavel. Deplasand centrul subiectiv in perspectiva Alinei, vedem cum, pentru ea, eternul "celalalt", un barbat, poarta, simbolic, unul si acelasi nume: Paul (Pavel). In relatia de cuplu, ii spune Paul. In cea terapeutica, ii spune Pavel. Cu acest mic artificiu lingvistic, similar artificiului estetic care separa relatia sexuala de cea platonica, ea isi permite sa-i traiasca, de fapt, pe toti barbatii ca pe unul singur: figura menita sa repare ranile lasate de tata (si nu numai de tata).

Dar lucrurile raman provocatoare inclusiv atunci cand recentram cartea pe celalalt subiect, pe Pavel: el asista la decongestionarea si manifestarea sexualitatii Alinei, fara a-si asuma sexualitatea ei (pe care si-o asuma Paul). Pavel pare sa-si doreasca in mod autentic dezvelirea sexualitatii feminine a Alinei, o urmareste pas cu pas, ia parte la ea intr-un fel, dar intr-un alt fel, totusi, nu ia parte. Si-a ales el, oare, meseria de psihoterapeut pentru a-si prelungi pe termen nedeterminat statutul de baietel oedipian, insufletit cand si cand de prezenta umeda a unei femei-mame, dar protejat prin lege de ravagiile ei sentimentale? Daca ar fi asa, cazul lui nu ne-ar putea interesa prea mult, caci n-ar fi decat inca un mod de amanare a maturizarii sexuale.

Putem lasa in urma, asadar, aceasta perspectiva triviala, oprindu-ne, pentru o deschidere de alta natura, la un pasaj aflat undeva catre finalul cartii. Paul, partenerul Alinei, are la un moment dat un vis sau mai bine zis o serie de vise, pe care ii promite si femeii lui sa i le destainuie, cu conditia ca ea sa faca intai un semn ritualic cu mainile, intersectand cele doua cercuri formate din impreunarea degetului mare cu cel aratator de la cele doua maini. "Gata?" - ii scrie Paul Alinei, in e-mail, dupa ce ii cere sa faca, cu mainile, semnul pentru intrarea in lumea viselor. "Continuarea va fi in e-mailul urmator, peste cinci minute (pentru ca gestul cu cercurile sa aiba timp sa isi faca efectul".

Alina ii duce mai departe, lui Pavel, in terapie, atat semnul, cat si visele lui Paul, citindu-i apoi si o lucrare personala in care se intreaba "ce e visul", scrisa de ea insasi din inspiratie (caci, asa cum singura marturiseste, aproape ramasese insarcinata cu visele lui Paul, cu ideile lui). Pavel intra, supus si incantat, in joc: "Fiecare [Paul si Alina] capteaza starea emotionala a celuilalt, ei simt la fel, par sa creeze impreuna un "organism" comun, empatizeaza unul cu celalalt, isi raspund reciproc la cererile de iubire. I-am spus Alinei toate acestea fara sa imi ascund satisfactia. Ca sa iubesti pana la capat este nevoie si de un anumit gen de uitare de sine, de autoimersiune in spatiul comun al relatiei de iubire, iar ei au obtinut asta. Textele despre vis ale Alinei si ale lui Paul m-au facut sa scriu si eu un articol despre intimitatea fiecaruia cu sine insusi si, implicit, cu propriul spatiu al viselor. Este molipsitor entuziasmul lor, jocul lor bun de iubire".

Pavel se adanceste, apoi, intr-o relatie cu propriul lui inconstient visator, in care femininul si masculinul nu mai joaca jocul iubirii pe orizonala, prin femeie si barbat, prin mama si tata, ci pe verticala, prin copil si vis, prin om si spirit. Pavel ii lasa pe amandoi, pe Alina si pe Paul, la o certa distanta de el insusi, dar in proximitate, jucand, in relatia lui cu visul, parti din rolul fiecaruia: si ceva din feminitatea materna, pasiva, receptiva, care "indura" visul, care suporta fara a se dezorganiza fluxul masculin inspirator; dar si ceva din dexteritatea practica, barbateasca, necesara pentru a prinde esenta visului si a o stanta in matricea limbajului articulat. In felul acesta, cei trei protagonisti intrati in magia cercurilor reusesc sa fie impreuna, pastrand totusi distinctia dintre sexe, dintre cupluri si dintre cele doua forme de relationare ale omului, cu cei din jur, respectiv cu verticala sa.

Si totusi, sfarsitul cartii aduce o "cadenta deceptiva", urechea surprinde ceva disonant dincolo de bunul augur al transformarilor din viata pacientei. Alina anunta, brusc, ca s-a inscris la cursuri de formare ca terapeut, chiar la scoala la care preda terapeutul ei. Terapeutul pare sa o sustina si se bucura ca ea incearca sa trateze tocmai problema agresivitatii intr-un cuplu pe care il consiliaza informal (Cristian si Maria), deoarece intre ei doi, intre Pavel si Alina, agresivitatea ramasese nepusa in scena. Ne putem intreba: are aceasta agresivitate neconsumata vreo legatura cu decizia Alinei de a ocoli cadrul terapeutic si de a-l inlocui un alt cadru, cel de la scoala de formare? Daca intimitatea cadrului terapeutic era deplin functionala pentru Alina, nu ar fi ales ea orice alta scoala de terapie din oras, tocmai pentru a tine deoparte, pentru sine, ca pe o resursa protejata si stabila, relatia ei din cabinet?

Ma voi aventura, aici, dincolo de paginile scrise ale cartii, observand ca, totusi, Alina n-a auzit niciodata gandurile personale ale lui Pavel, ci numai Pavel pe ale Alinei. Ea si-a purtat ranile la vedere, in fata lui, insa el nu le-a purtat pe ale sale proprii, in fata ei. Alina are, acum, nevoie de pacienti, de oameni care sa se dezgoleasca, suferinzi, in fata ei - caci ea a vazut, in oglinda din fotoliul de vis-a-vis, un om plin de compasiune, dar poate ca nu s-a vazut tocmai pe sine, cea care suferea cu ranile la vedere. Dreptul de a avea propriii sai pacienti este un drept pe care-l vrea validat chiar de terapeutul ei, un drept care sa poarte stampila propriei lui scoli. O astfel de inegalitate intre parinte si copil, intre terapeut si pacient, care are in ea un sambure de violenta, asigura schimbul de generatii: copiii se precipita sa devina parinti, pentru a se elibera de o rana ce n-a putut fi vindecata in raportul direct cu parintii proprii.

Ramane, totusi, o intrebare deschisa: cum incheiem o terapie psihanalitica asa incat sa-l eliberam pe pacient, definitiv, inclusiv din relatia cu psihanaliza, in loc sa il tragem in roata reincarnarilor sale? Sau, ca sa-l parafrazez pe Pavel, in ultima lui meditatie, de dupa sedinta din 17 aprilie: cum il pui pe-un om in cel mai bun acord cu sufletul sau si cu steaua diminetii?

Cristina Popov

*

 

EXTRAS
PEISAJE INTERIOARE
Rescrierea istoriei personale prin psihoterapie psihanalitica

 

Introducere

Cartea de fata este reconstituirea imaginara a psihoterapiei psihanalitice vazuta prin ochii a doi protagonisti fictivi – analizandul si psihoterapeutul. Alina se afla in al treilea an al terapiei personale. Ea isi auto-examineaza istoria relatiilor de iubire: iubirile ei de copil, de adolescenta, iubirile de tanara adulta. Este o istorie pe care o are inscrisa in psihic si in corp. Analizanda se uita la aceasta istorie si incearca sa o accepte asa cum este ea; si, pentru ca se dovedeste greu de acceptat, de indurat cu traumele si neimplinirile ei, aceasta istorie se cere rescrisa. Din subiectul pasiv al propriilor scenarii de viata, al influentelor puternice venite dinspre proprii parinti, ea incearca, si reuseste in mare masura, sa isi rescrie istoria emotionala, sa ii caute si sa ii gaseasca un sens personal, autentic. Din obiect al propriului trecut si al privatiunilor impuse de acesta, Alina devine, incet incet, subiectul acestuia.

Cum putem obtine aceasta transformare? Procesul fundamental este cel de castigare a unei capacitati tot mai mari de a permite in sine insusi un proces de asociere libera. Lasam gandurile si emotiile sa urce nestingherite pana la un nivel la care pot deveni constiente. Asocierea gandurilor este libera prin faptul ca obstacolele interne, apararile, zidurile pe care le ridicam in noi insine ca modalitate de a nu intra in contact cu fluxurile afective prea intense se ridica, nu le mai interpunem intre noi si noi insine. Capacitatea de a ne gandi experientele afective creste odata cu libertatea interioara. Un spatiu interior cu tot mai putine ziduri si cu tot mai multe usi deschise lasa sa circule, sa se intalneasca intr-un continuum, trairi legate de trecut, de prezent si de viitor.

Invatam prin terapia psihanalitica sa ne privim cu luciditate fara sa indepartam automat experientele paradoxale, contradictorii, intense pe care, de obicei, le alungam imediat. Ajungem sa acceptam ca putem iubi si uri in acelasi timp o persoana ce ne este draga, realizam noi punti intre nobletea sufleteasca si propriul egoism, putem tine in minte, in acelasi timp, fluxuri ale unei imagini de sine complet deterioarate si capacitatea de a iubi pe un altul cu altruism.

Toate acestea aduc cu ele, inevitabil, o crestere a responsabilitatii fata de propria viata. Ajungem sa nu ii mai acuzam atat de usor pe ceilalti pentru propriul nostru destin, pentru propriile alegeri si suferinte. Fata in fata cu un altul ajungem sa reactionam mai putin visceral, sa nu il mai ranim inutil, si ne aducem, in consecinta, un serviciu si noua insine. Ajungem sa il vedem ca pe un semen gasind puncte comune cu el acolo unde inainte eram doar angoasati de diferentele prea adanci.

Asocierele libere creaza legaturi pline de seva si de noutate despre noi si despre ce se petrece in noi insine. Prin parcurgerea procesului psihoterapeutic intelegem mai bine agresivitatea indreptata catre sine si catre un altul precum si iubirea de sine si iubirea pentru un altul. Ne percepem mai realist sexualitatea cu cuplurile ei de opusi: sadism – masochism, voaierism – exhibitionism, dependenta de celalalt – libertate, nevoia de a-l controla pe celalalt – capacitatea de a lasa lucrurile sa curga. Realizam trecerea de la perceperea celuilalt ca un simplu obiect al pulsiunilor noastre catre conceperea sa ca pe un subiect al iubirii noastre, de la celalalt vazut ca o simpla proiectie a ce imi imaginez eu ca este el catre capacitatea, nevoia de a-l accepta asa cum este acesta in realitate. Pastram un echilibru mai bun intre ceea ce avem de oferit intr-o relatie si ceea ce vrem sa primim.

Prin psihoterapie aflam cum sexualitatea ne pune in contact cu propriul corp si cu modul in care ne indreapta ea spre zone interioare si experiente pe care nu stiam ca le avem. Constientizam cum fantasmele sexuale inconstiente ne cer sa facem alegeri pentru viata noastra in moduri care ne duc catre fericire sau catre deserviciile cele mai grave. Invatam sa ne identificam modalitatile personale, intime care ne aduc placerea dar si pe cele care conduc la anestezierea angoaselor, la indeplinirea idealurilor de fuziune cu corpul si sufletul altuia, la anularea singuratatii radicale. Sexualitatea are o mare forta transformatoare: in urma trairii unei experiente relationale care implica si sexualitatea nu mai suntem niciodata aceiasi.

In acesta carte in care suntem martorii unui proces psihoterapeutic (fictiv), remarcam si rolul vital al stimei de sine, dar si incapacitatea de a ne iubi dupa ce, eventual, in copilarie am fost striviti de neiubirea celorlalti. O intrebare importanta se impune: cat, cum ne putem iubi pe noi insine atunci cand nu avem interiorizate – prin identificare cu persoanele importante - gesturile respectului de sine, privirile care ne adora, imbratisarile care ne contin angoasele, sacrificiul pozitiv al unei mame suficient de bune, normele sanatoase, iubitoare, dezvoltarea unor idealuri suficient de inalte ca sa ne mobilizeze dar si suficient de usor de atins ca sa ne aduca implinire prin atingerea lor?

Procesul terapeutic prin care trece Alina, protagonista cartii, in intalnirea cu psihoterapeutul – Pavel - este, asadar, un proces fictiv insa povestea lui nu este mai putin realista. Asa cum, in teatru, viata este prezentata pana la capat, si aici, dar intr-o forma concentrata, este prezentata viata unei relatii terapeutice de lunga durata cu atmosfera, ritmul, nuantele si tensiunile ei. Alina nu vorbeste ca o persoana reala aflata in analiza personala, ea – ca si terapeutul - transforma viata in text, dar discursul lor reprezinta o esenta a procesului intim si unic declansat de relationarea pacient – terapeut din cadrul unei psihoterapii reale.

 

Analizarea poveştilor noastre legate de durerea psihica poate părea neplacuta dar nu exista o alta cale de a ajunge la descoperirea sinelui nostru autentic. Venim in cabinetul terapeutului cu mintea in alerta, cu emotiile noastre adevarate si cu corpul care vrea, si este obligat, sa le exprime pe ambele. Doar prin recunoaşterea propriilor ganduri si sentimente inconstiente, prin analiza poveştilor pe care ni le spunem despre noi, putem ajunge sa descoperim adevărul despre noi insine. Facem acest lucru insotiti fiind de un psihoterapeut care ne poate ajuta in acest demers deoarece el a facut, deja, acest drum inaintea noastra.

 

Imi doresc ca lectura Peisajelor Interioare sa va faca sa va recunoasteti pe voi insiva in Alina si pornind de la aceasta identificare si empatizare cu existenta ei vie sa se declanseze o transformare interna, o fluidizare a raportului cu voi insiva si cu ceilalti, sa se creeze o punte intre umanitatea pe care am incercat sa i-o insuflu si umanitatea voastra.

 

Doresc sa multumesc aici celor care au contribuit la transformarea cartii initiale in ceea ce este ea acum: Vasile Dem. Zamfirescu, Magda Ionescu, Stefania Ciudin, prietenilor care au citit si recitit cu generozitate diversele variante precum si pacientilor mei fara de care nu as fi ceea ce sunt astazi. As vrea sa impartasesc cu toti bucuria implinirii acestui proiect.

 

Pornim, asadar, de la presupunerea ca Alina este in al treilea an de psihoterapie psihanalitica. Are 30 de ani. Ea a devenit, acum, capabila sa puna in cuvinte relatia cu propria mama care, se pare, impreuna cu absenta tatalui, i-au marcat relatiile de iubire de mai tarziu asa cum le va surprinde ea in succesiunea sedintelor de terapie.

Terapeutul o va insoti la fiecare sedinta, revelandu-si gandurile in fata cititorului la fiecare sesiune in parte.

*

 

Alina
Sedinta de luni, 2 martie 2015

 

In copilarie, acum imi dau seama, ii spuneam mamei mele, fara incetare: « Da-mi! Da-mi! Da-mi iubirea ta, da-mi energia ta, da-mi banii tai, atentia ta! Asteptam fluxul neintrerupt care venea de la tine, imi deschideam supapele sufletului pentru « laptele » tau. Cand stateam in fata oglinzii, ma ajutai sa ma vad in oglinda, sa ma plac, oricine as fi fost in acel moment. Cand nu eram intr-o relatie buna cu tine, ajungeam sa arunc doar dispret catre imaginea mea reflectata pe care o vedeam ca pe o straina, demna de a fi aruncata la gunoi, uitata.

Cred ca v-am mai spus ca mama a fost distrusa de ura tatalui meu. Pe cand eu aveam 10 ani, o vedeam in lacrimi, ingenunchiata de durerea de a fi respinsa. Aflata in fata depresiei ei care ma fascina parca, m-am lasat prinsa in mrejele suferintei. M-am hotarat pe tacute, definitiv, fara sa pot gandi altceva, ca ii voi vindeca sufletul ranit. M-am asezat in fata ei, langa ea, mereu prezenta, insotindu-i fiecare lacrima, aducandu-i tot ce credeam eu ca este vindecator. « Nu il mai ai pe el, desi este prezent fizic, dar ma ai pe mine, total, definitiv. Nu voi iubi pe altcineva, nu il iubesc pe el, cel care te-a facut sa suferi, te iubesc doar pe tine. Esti unica, aceasta certitudine -pe care el ti-a luat-o- o poti obtine, acum, de la mine »; « Da-mi mie durerea ta, tristetea ta », parca ii spuneam. « O iau de pe tine ca pe o haina prea grea si o duc eu. Sunt doar un copil, dar pot sa o duc, sa o interiorizez, sa las acest musafir dureros, dar dorit, in mijlocul meu ». Cred ca in acel moment am sadit, in mine, semintele gandului ca voi fi o femeie mereu parasita. Asta trebuie sa fie. Atunci i-am promis, fara sa stiu, ca voi suferi cu ea aceeasi suferinta, i-am promis ca vom fi la fel, ca nu va fi singura in acel doliu dureros. Nici nu cred ca a inteles ce am facut pentru ea, eram un copil, nu puteam exprima toate aceste sentimente. Nici acum, nici macar eu nu ma inteleg prea bine. Totul a fost fara cuvinte. Viata mea a fost trasata, parca, definitiv, atunci.

Ma gandesc ca orgoliul meu a fost sa devin, astfel, egala ta. Daca il inlocuiam pe tata in inima ta, eram egala lui. Intram in lumea ta, a adultilor. Prea repede, intr-adevar, cu consecinte nefaste, dar ce poate dori un copil mai mult decat sa fie mare?

Din momentul in care te-ai separat, sufleteste, de tata - pentru ca fizic ati ramas multi ani, grei, impreuna – ai devenit doar o mama. Femeia, iubita, corpul tau, inima care ar fi putut tresalta de iubire pentru un barbat au fost uitate. Oare declaratia mea tacita de fidelitate te-a facut sa imi dai mie fidelitatea ta, sa lasi de-o parte feminitatea care nu isi avea locul in relatia mama-fiica? Oare, fara sa vreau, ti-am cerut eu asta? Oricum, asta s-a intamplat.

Traind langa tine, cea noua, am uitat sa imi reamintesc, mai tarziu, cum sa fiu o fiinta a placerii de fi cu un altul, cu un barbat, cum sa fiu o fiinta a relatiilor senzuale. « Asistentele medicale », nu-i asa, isi ingroapa senzualitatea, uita de ele. In mine dormiteaza, nostalgic, dorul dupa o relatie implinita. Am vrut de la prietenii mei barbati doar tandrete iar ei au vrut doar sex. Haina celei care alina (ma chema Alina) a fost observata, pe cand eram adolescenta, apoi adulta, de cei care care aveau nevoie de mine ca de o pomada pentru suferinta lor in dragoste. Procedurile mele erau deja perfectionate din relatia cu mama. M-am indragostit de un coleg de scoala care plangea pentru ca fusese nefericit cu o alta. M-am asezat tacuta, cu inima tresaltand de emotie, fara cuvinte, in pozitia confidentei, a celei pline de empatie, cea care sterge lacrimile discret. Asistenta medicala a sufletelor impovarate! Credeam ca prezenta mea iubitoare il va salva de depresie, de doliul dupa cealalta, ca imi va rasplati iubirea cu fidelitatea, constanta, iubirea lui. Bineinteles ca nu a fost asa.

Imbracandu-ma cu suferinta mamei, am dat suferintei locul intai in viata. Bucuria celorlalti mi se parea superficiala. Bucuria de a trai mi se parea superficiala. M-am retras destul de mult pipaindu-mi parca, in permanenta, ranile induse de relatia mamei cu tata. M-am izolat. Doar eu si mama pe o insula a noastra pe care veneau rar alti oameni, alti prieteni. Tanjeam dupa o prietenie adevarata dar imi si era foarte teama de ea. In liceu, sexualitatea afisata de colegele mele mi s-a parut prea brusca, prea departe de cee ce era viata cu adevarat. Dorul de tatal meu, pe care il vedeam rar, dar si doliul preluat de la mama era in contradictie cu sexualitatea. Probabil ca ea exista. Nu mai stiu cum faceam sa nu o aud, sa nu o percep in corpul meu. Doar mult mai tarziu am aflat ca exista ceva care se numeste… nici acum nu pot rosti usor cuvantul « masturbare ». Au aparut placeri complet noi dar si o enorma rusine, vinovatie, sentimentul ca sunt o ratata, o straina. Fantastam relatii minunate cu barbati pe care ii idealizam dar pe care, in realitate, ii tineam la distanta cu un succes pe care, acum, il regret enorm.

Intelectul, invatatul, scoala, au devenit, compensatoriu, lucrurile pe care ma puteam baza. Scoala avea ceva indoliat pentru ca era bazata pe renuntare, pe interdictii, pe accentul pus pe reununtarea la placere. Pentru mine era doar un bun pretext sa ma ascund, sa fac sa treaca timpul, sa ma indepartez de mine insami, de ceilalti. Inregimentandu-ma, imbracata in uniforma, harnica, ratam drumul catre mine insami, centrata fiind pe memorarea temelor pe care mi le dadeau profesorii. Ma negam pe mine ca sa fac loc in mine pentru atatea cunostinte pe care, acum, le vad ca inutile. In plus ratam mereu sa iau un premiu. Nu suportam concurenta, nu suportam sa fiu in conflict cu primii din clasa, sa lupt cu ei, sa ii inving. Daca as fi luat un premiu ar fi trebuit sa ma fi supus invidiei clasei, sa am ceea ce ei nu aveau, premiul cel mare si asta imi era imposibil.

 

*

 

Pavel
Sedinta de luni, 2 martie 2015

 

Au trecut trei ani de cand m-am aflat pentru prima oara in fata Alinei. La prima sedinta, a avut un zambet indefinit, placut dar adresat global, spatiului exterior, cabinetului si nu mie, barbatului asezat in fata ei. Imi aduc aminte ca resimteam un usor disconfort, zambetul ei imi spunea ca nu se lasa atinsa afectiv de nici un barbat si de nici o femeie si, asadar, nu se va lasa atinsa nici de mine, cel caruia ii ceruse o consultatie, un ajutor asadar. Parea invaluita intr-o aura placuta, blanda, dar inchisa ermetic. Materialul cu care se inconjura era matase impletita cu fire de otel transparent. Am remarcat contrastul dintre cererea de ajutor si inchiderea corpului si a surasului. Ma intrebam cum sa inteleg acest paradox? Ea nu credea ca poate exista cineva care sa o ajute, sa o inteleaga? Acesta este modul in care se apara de angoasa data de intalnirea cu un strain?Sau era o armura pe care o purta in permanenta? Imi cerea ajutorul doar pentru a-l refuza, apoi, politicos, dar cu toate fortele?

O simteam pe potentiala pacienta ca emitand o declaratie diafana de independenta, fara sa fi fost, vreodata, dependenta de cineva. Oamenii erau undeva departe, ea fiind, in consecinta intangibila, dezamagita dar impacata, in acelasi timp, cu singuratatea.

Trecuse pe langa mine, in sala de asteptare, ca un fantoma matasoasa, eleganta dar care nu apartinea timpului prezent. Parea sa fie in asteptare. Fara sa stiu de ce, m-am gandit ca ea astepta ca viitorul sa ii aduca ceva din trecut, dintr-un trecut pe care il regreta, de care avea nevoie si la care nu putea renunta. Poate chiar un trecut pe care nu il traise cu adevarat ci doar si-l dorise.

Imi amintesc ca mi-a trecut prin minte, fara sa vreau, ca nu faceam parte din trecutul ei, dar ca imi cerea sa il aduc inapoi. Mai simteam ca, cel putin pentru moment, nu parea ca permisiunea unui minim acces catre interiorul ei. In consecinta, intuitiv, mi-am lasat deoparte modul meu obisnuit de a fi si m-am lasat atras, fara sa imi propun nimic, catre acest veritabil teritoriu virgin pe care Alina il reprezenta pentru mine.

In sedinta de fata, dupa trei ani de la inceputul terapiei, Alina a parut sa renunte la tonul pe care il dicta sinele ei inautentic si a iesit din rolul de eleva silitoare care trebuie sa ia note bune de data aceasta la materia numita Psihoterapia Personala. Am simtit-o, in tot acest timp, ca fiind inghetata afectiv. Mi-a cerut implacabil sa nu fiu o persoana vie care sa aiba ganduri, fantasme, placeri, viata personala ci sa fiu doar un profesor de moda veche caruia sa ii poata cere teme de facut pentru acasa. Mama ei a invatat-o ca pentru a fi iubita trebuie sa obtina performante. Pentru mine - dar Alina nu parea sa fie interesata de asta - performanta ar fi insemnat sa intre in contact cu sinele ei adevarat, sa creeze o intimitate autentica in relatia cu mine. Pentru ea, performanta insemna sa fie intr-o relatie de ruptura cu sine insasi si sa obtina note bune de la mine cu pretul imens al instrainarii de sine. Obtinuse, in final, doar disperarea mea; ma intrebam adesea, dupa sedintele cu ea: cand avea sa simta o saturatie pentru aceasta forma de terapie pe care o vedea ca un permanent examen oral in care trebuia sa isi turuie lectia invatata pe dinafara ca sa fie sigura ca va primi nota zece? Pentru a face lucrurile si mai complicate, ea parea impamantenita intr-un rol de victima, modul ei, se pare, imprumutat de la mama, de a avea un sange albastru.

Mama ei o investise pe Alina cu rolul de salvator, cu rolul de terapeut personal. Mama a altoit pe planta firava care fusese fiica sa, sentimentul de a fi victima, de a fi parasita. Desi fizic, concret, Alina nu a fost abandonata de tatal ei, ea purta aceasta excrescenta impusa artificial de mama, sentimentul de a fi fost vctima unor abuzuri. In plus, mama a invatat-o, prin relatia lor concreta, cotidiana, ca iubirea nu presupune libertate, nu presupune diferentierea mama-fiica ci reluarea unui vesnic rol de eleva a unui profesor-mama ce era exigent dar drept.

Ma intrebam ce s-ar fi intamplat daca i-as fi dat Alinei nota 10 asa cum imi cerea mereu? Ce se intamplă cu o eleva de 10 pe linie? Vrea ea, oare, sa devina, in acest fel, asistenta mea sau poate chiar egala mea aratandu-mi ca stie tot atatea lucruri cate cunosc eu? Sau poate este modul ei de a ma seduce, de a ma cuceri?Dar aceasta ar fi doar o cucerire intelectualizata, fara radacini in carnea sentimentelor.

Devenisem, in ultima vreme, un tata simbolic pentru Alina. Si aceasta mi-a atras, in consecinta, ura ei mocnita, tacuta, complet reprimata pe care, initial, o simtise fata de tatal ei. In trecut, ea l-a omorat, simbolic, pe acest tata, l-a scos din mintea ei in calitate de reprezentant masculin care ar fi putut apartine lumii ei interioare. Desi lucrurile nu stau chiar atat de simplu. Aceasta “crima“ a avut un beneficiu secundar major, a ajutat-o pe Alina sa isi nege atractia fata de acest barbat care reprezenta incarnarea persoanei interzise. « Nu am dorinte interzise pentru simplu fapt ca nu exista o persoana interzisa fata de care as putea avea vre-un sentiment » parea sa strige ea celor care ar fi vrut sa o asculte. In aceasta familie, in copilaria Alinei, invinsese puterea materna, puterea femeilor care s-au aliat pentru a face o virtute din necesitatea de a se resemna in fata ne-iubirii unui barbat.

Ea si-a permis, astfel, in adolescenta si in tinerete, doar relatii cu baieti (ezit, aici, sa scriu “barbati“) care reprezentau, mai degraba, o mama de protejat decat un tata de sedus. Acest din urma scenariu ar fi insemnat pentru Alina o postura interzisa, extrem de angoasanta, de nesustinut.

Alina a trait in relatie cu majoritatea oamenilor asa cum a trait pana acum in relatie cu mine. Ea mi-a afirmat intotdeauna, implicit sau explicit: « sa nu credeti despre mine ca am dorinte, eu am doar virtuti terapeutice adresate unei mame care nu poate trai fara mine; in plus eu nu cer nimic pentru mine, va rog sa apreciati asta ». Ea a inchis, astfel, curgerea energiilor vietii, autenticitatea care a fost asociata, tragic, cu o infidelitate fata de o mama complet ascetica si care cere de la fiica ei un ascetism in oglinda.

In sedinta aceasta i-am spus ultimele doua fraze si i-am transmis si ideile mele legate de tatal interzis. Am vorbit cu o anumita grija, sub forma unor intrebari, a unor ipoteze de lucru si intreband-o ce crede si ea despre toate acestea. Aceste interpretari mi-au folosit, dealtfel, si mie. Am respirat usurat dupa ce i le-am spus. Daca am putut rosti cuvintele astea inseamna ca si ea era pregatita sa le auda si, prin urmare, gata sa priveasca lucrurile in fata si sa le lase sa isi faca efectul in ea insasi.